Eseu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Eseu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi.

Prin romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi”, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic sincronizându-l cu literatura universală. Romanul modern de analiză psihologică, subiectiv, a fost cultivat la noi in cel de-al treilea deceniu, având ca scop deplasarea interesului spre estetica autenticității.
Romanul este specia genului epic in proză, cu acțiune mai complicată și de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfășurată, de regulă, pe mai multe planuri, cu personaje numeroase.

Opera este roman psihologic prin temă, conflict (interior), protagonist (o conştiinţă problematizantă) şi prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu si este apreciată de critica vremii drept o „monografie a îndoielii” (C. Ciopraga), „monografia unui element psihic, …gelozia” (G. Călinescu) sau „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu).

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită, cu trăirea intensă.

Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.

Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea „impreună cu”, presupune existenţa unui narator implicat (identitatea între planul naratorului şi al personajului). Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal. insă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare (în romanul tradiţional) face loc reprezentării unei proiecţii subiective în planul conştiinţei naratorului.

Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul Primului Război Mondial.

Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, „La Piatra Craiului in munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţi I. Capitolul pune in evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ:timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat în primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund — „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul său, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărţire, Ela şi Ștefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soţia îl înşală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar „Absolutul morţii eclipsează absolutul iubirii”.

Frontul linseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia.

Capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este Inlocuit de spaima de moarte care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Individul se pierde, se simte anulat în iureşul colectiv. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.

Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini şi să se mai îndoiască, o priveşte acum cu indiferenţa „cu care priveşti un tablou” şi hotărăşte să o părăsească.

Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama indrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celor-lalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în această, conştiinţă. în acest sens, Ela este cel mai „misterios” personaj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-narator.

Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu analiza şi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei. Masa de la unchiul Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: aşezarea personajelor, interesul pentru moştenire, portretul bătrânului avar şi al arivistului linguşitor Nae Gheorghidiu.

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradiţional. De aceea banalizează, de pildă, obiectul şi limbajul în care se poartă discuţia de la popotă. Personajul-narator comentează astfel conversaţia ofiţerilor: „Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente…”. Aceasta nu este doar o critică la adresa peretenţiei de cultură a ofiţerilor, ci mai ales a unui „mod neautentic de a vorbi”, teatralizat, mimetic, dar fals.

În concluzie “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, având drept caracteristici: unici-tatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I şi autenticitatea trăirii.